Citim un autor care a terminat de scris ieri sau acum trei secole și conchidem, simplu, că ne place omul. Ascultăm vocea artistului care a trăit și cântat timpuri pe care, uneori, le mai surprindem în poze și filme, dar pe care, în drept, n-o să le descifrăm niciodată. Și ascultăm, din nou și din nou. Aceiași artiști, aceleași melodii.
Chiar dacă poate suntem complet opaci la detaliul lor biografic și chiar dacă n-am crescut cu ei, ascultăm. Chiar dacă n-avem vulnerabilități nostalgice pentru vremea din care vin sau chiar dacă n-am știut de ei până mai ieri, îi citim. Poate i-am auzit vorbind și nu ne plac. Poate i-am văzut pe stradă și ne-au strâns, totuși, mâna. Sau ne-au semnat tricouri? Cărți? Sau poate doar noi și încă o mână de oameni le-am văzut picturile.
Cert este că, de o manieră sau alta, ne știm artiștii noștri dragi și le intuim serioasa lor prezență, însoțindu-ne, pe măsură ce ne petrecem prin lucrăturile lor. Însoțindu-ne, întotdeauna, neobosiți și nemuritori. Și poate ăsta e cel mai teribil număr de magie al lumii, cel pe care artistul de pretutindeni și dintotdeauna îl multiplică la nesfârșit pentru fiecare om pe care îl servește: iluzia că e acolo. Și avem nevoie de o astfel de iluzie. Trebuie să fim păcăliți.
Avem nevoie de conturul unui portret și să bănuim trăsăturile și stilul omului dintr-un dincolo, fie unul al timpului, fie al globului. Avem nevoie de omul dintr-un dincolo cu care să intrăm în dialog. Vrem să-l vedem și să-l ascultăm, ce a avut de spus și insinuat. Vrem să știm ce a trăit, dar mai ales cum a trăit. Știm lumea prin ochii noștri, dar cum e lumea prin ai lui? Oare o să ne zică? Oare reușește? Avem nevoie de familiaritatea și intimitatea artistului, care a fost sau care poate încă este. Cel care a fost, lăsând în spate toate trucurile lui de magie și lucrând cu tot ce-i esențial pentru om – adică cu nimicuri și tot în același timp –, cade la învoială cu timpul. Artistul, de oriunde si din orice timp, face lucruri artistice, întoarce omului ce-i al omului și are mereu un timp al lui. Artistul are mereu un timp nou – iar acolo ne așteaptă oricând.
Doar lăsându-ne păcăliți înțelegem că n-a fost nicio păcăleală. Și nici nu ne-am apucat să vorbim de toți anonimii, din plină zi și plină stradă, artiști cu care ne intersectăm uneori doar o clipă sau o viață, și care ne rămân pentru întotdeauna însoțitori neobosiți, nemuritori.