Ca să fiu sincer, oricât s-ar fi tras de mine și oricât aș fi preferat să mă pot lăuda acum cu astfel de excursii culturale și formatoare, precoce și profetice, n-a ținut figura cu Legendele Olimpului. Probabil le-am citit cumva, dar nu prea îmi aduc aminte nimic. Desigur, știu de-un Minotaur, de-un Hercule... știu din cărți, știu din jocuri? Nici nu mai contează. Sigur este că n-am absolvit eu brusc nevoia de poveste și mit. N-am fost nicio excepție. Pur și simplu, am avut de la început fotbalul. Iar fotbalul a acoperit, prin eroii și miturile lui, prin disciplina și valorile de care amintea, prin performanțe și emoții, nevoia fundamentală de poveste și de basm. Nevoia copilului pentru supra-omenesc.
Chiar și acum, când mă gândesc, Ronaldo Nazário și Zizou la Real, Ronaldinho la Barcelona, Titi la Arsenal, Trezeguet, Del Piero, Kaká sau van Nistelrooy, nu erau, din când în când, un pic mai mult decât simpli oameni? Erau mai puțin legende, și mai puțin mitologie, toate acele meciuri de prin liga campionilor, dintre Manchester United și Real Madrid? Ce era Ronaldo Nazário, care înscria o triplă, ridicând un întreg Old Trafford în picioare și în aplauze, dacă nu încă un erou? Ce era povestea lui, scrisă în cheia celui mai înalt talent, amenințată de cele mai devastatoare accidentări, și izbăvită de ambiție și bucuria fotbalului, dacă nu încă o întreagă mitologie? Privindu-l pe Ronaldo, citeam o epopee.
Sau mai trebuia cineva să ne explice, sau să ne convingă, care-i treaba cu vocația, când am crescut cu Ronaldinho zâmbind și devastând terenuri întregi? Bucuria cu care l-am văzut jucând, meci de meci, mereu și pentru oricine, a fost cel mai bun pedagog: iubește ceea ce faci. Ne era clar că Ronaldinho ar fi zâmbit și dacă n-ar fi aflat nimeni de el, niciodată, ținând picurele pe undeva sub un soare Brazilian. Magicianul ne-a învățat că e simplu când te bucuri.
Și de aceea n-am putut niciodată să-l detest pe Magician, oricât mi-aș fi dorit, oricât aș fi fost un Zinedin convins. Era clar că-i prea frumoasă și spontană fericirea lui. Și totuși, omul meu a fost Zidane. Tăcut, dar la fel de zâmbitor. De-o eleganță desăvârșită și un calm (aproape) imperturbabil. Combativ, impunător, decisiv. Zinedine avea ochi la spate, și pentru toți coechipierii. Oricine devenea mai bun, și devenea spectaculos în preajma lui. Cu oricine ar fi jucat, îi dădea șansa la glorie și istorie. Zinedine a fost eroul copilăriei mele, chiar dacă nu se remarca prin abilități atletice aparte, deși fotbalul începuse deja să se repezească considerabil, chiar dacă nu înscria meci de meci, chiar dacă nu țipa și nu-și rupea tricoul de pe el. Zizou era un alt tip de erou. Modest, pragmatic, cerebral, niciodată depășit, discplinat, un om al echipei, și mai ales al spectatorilor. Zizou a sfidat oricând orice miză și orice moment pentru fani, printr-un șiretlic, printr-o izbucnire elegantă, și prin orice gest inutil în fond, dar care să le amintească tuturor că fotbalul e al oamenilor de prin tribune, și de peste tot. Îți mai trebuie vreun Olimp când ai crescut cu astfel de eroi?