Uneori nu realizezi problematica situațiunii sau o realizezi incomplet – din varii motive. Fie altele te pisează și îți e greu să mai ții inventarul tuturor neajunsurilor cărora trebuie să le răspunzi, fie bănuiești că n-ai resurse pentru încă o problemă, fie te faci că nu vezi cu speranța că poate o trece de la sine – atitudine deloc de neglijat prin înțelepciunea ei! –, fie… fie ce-o fi! Până la urmă, nu la toate trebuie să ai ultimul cuvânt, și nici măcar vreun cuvânt de spus. Uneori e așa cum e. Și, atâta timp cât îți păstrezi speranța și luciditatea ameliorării, e poate omenește să o lași așa. Cam așa am pățit eu anul trecut cu supărarea.
Supărarea asta, sau oboseala, sau încurcătura – sau adunate claie peste grămadă mai multe –, mie unul, cu viclenie și aproape neobservat, mi-au subtilizat borfășește de-a lungul ultimelor luni ceva la care am ținut mereu, enorm – în felul și în ritmurile mele, dar enorm. Claia și grămada de care vă vorbeam m-au cam estorcat de prietenii. Obosindu-mă cu unele și cu altele, reducându-mi tot mai mult capitalul vital și, cu o șiretenie machiavelică, șantajându-mă să îmi îngustez pupila intereselor, supărarea, epuizarea, nevoia de a prioritiza util, asprimea limitei – oricare luată individual și toate la un loc – m-au îndepărtat. N-am putut mai mult. Și a nu putea nu-i o problemă, ci doar o constatare cinstită: ca atare, mi-am permis să nu pot.
Orice experiență, indiferent de cum o catalogăm sau cum ne pare pe moment, mă gândesc că are rolul și timpul ei. Are povestea ei de ascultat și tâlcul ei de înțeles. Are o miză. Iar noi, trăgând mereu cu coada ochiului spre un viitor mai bun și mai înțelept, ne putem preocupa de aceste experiențe. Păstrându-ne mereu speranța, dar și amintirea a câte au fost și totuși au trecut, ne putem apleca onest asupra situațiunii, așa cum vă ziceam. Mie fix de sărbători mi s-a întâmplat să mă cam aplec – vrând-nevrând – şi bine s-a mai nimerit.
Stând la masă cu oameni și oameni, dar și sărind agil de la una la alta, făcând toate acele turnee zilnice de colo-colo și prioritizând intervalele și întâlnirile conform unui tablou de veniri și sosiri, am realizat curând că zilele treceau pocnind din degete – iar la fel și oboseala mea. La fel și supărarea. Și cheful lipsă, și grija – și nevoia de a mă aduna. Nu mai aveam nevoie nici să fug, nici să fiu singur. Nu mai aveam niciun motiv: mă odihneam printre oameni – prietenii mei.
Am avut multe bucurii anul trecut, iar una dintre ele a fost chiar cea pe care ți-o dau ceilalți atunci când sunt pur și simplu aproape. Bucuria pe care o simți când îi vezi pe toți acei oameni pe care doar norocul și hazardul lumii au făcut să îi întâlnești. Bucuria pe care o știi când cei cu care ai crescut se întorc și nu îți poți da seama niciodată cât și dacă s-au schimbat. Bucuria acelorași gesturi și ticuri, bucuria strângerilor de mână sau îmbrățișărilor, bucuria poveștilor, amintirilor, planurilor - bucuria gândului pe care îl aveai mereu pentru celălalt și care acum, în sfârșit, îl găsește din nou. Bucuria de a fi în mijlocul gălăgiei și glasurilor de oameni… Bucuria celuilalt, de aproape și de departe și de oriunde o fi el sau ea.
Despre o astfel de bucurie voiam să vă vorbesc: să nu o uităm și să sperăm mereu la ea. E acolo!