Cine zice, ăla e!

Photo by Raimond Klavins on Unsplash

Scena psihologică e tare complicată – dar și generoasă: primește pe fiecare, cu filozofia, cu dogma lui. Chiar dacă suntem, desigur, bine diferențiați și atent atipici – aproape speciali –, avem accente și trăsături care ne înscriu, totuși, pe vreun imaginat curent sau altul. Astfel de involuntare partizanate, și când nu recunoaștem, liniștesc. (Diz)armoniile noastre se înrudesc cu ale altora și putem, voioși, să ne apucăm apoi de bizareriile celorlalți: cei cu care n-avem nici în clin, nici în mânecă. Dar dacă, până la urmă, avem?

Deținem, deja, vasta erudiție a tipurilor psihologice. Și când te gândești, am plecat de la calificarea omului prin umori predominante – melancolia, în definitiv, înseamnă bilă neagră –, apoi am trecut la temperamente și vaste peripluri zodiacal-astrale, ca acum, fericiți, să levităm savant printre percentile și abrevieri spectaculoase. Pe filozofi nici nu-i mai tragem de mânecă – de la un punct încolo, mai degrabă, vorbeau doar unul pentru altul. Oricum, putem spune că avem apetitul tiparului și al coerenței. Vrem să tragem din pix acolada care să ne circumscrie: pe noi, dar și pe ceilalți. Cerem, e omenește, explicații. Fără ezitare, dar laborios, ni le și dăm. Avem ceva din viclenia șarpelui care dă mâna, cordial, cu propria-i coadă.

Acestea fiind spuse, voi încerca și eu, la rândul meu, tentația categoriselii. Recunosc, ușor vinovat, că sunt doar încă un șarpe cu mâini. Știu, aproape cu exactitate, când pică mai toate zodiile. Mai mult, știu și pe care să le evit – e o chestiune de conflict astral, se înțelege. La fel, nu mă dau în lături nici de la înmatriculările Myers-Briggs. După vorbă, după port, și imediat m-am prins care umblă cu ENTF-ul vopsit. Mă voi opri, din politețe, aici. Cert este că ador astfel de limbaje și coordonate după care poți trasa, tranzitor, evoluții omenești. Cred că, până într-un punct și cu o solniță de sare lângă, sunt utile. Sunt discret frecventabile.

Ca s-o scurtăm, să începem să fabulăm. Cel mai evident tip, flamboaiant și gălăgios, trebuie să fie plaisiristul. Se ține bine, chiar octogenar, și se îmbracă bine, indiferent de modă - are gusturi bune, e atemporal. Zâmbește nemotivat, dar discret, are pasul relaxat, aproape sfidător și, în general, nu-l miști cu nimic. Debordează de optimism, adesea nefondat, bagă sub preș necazuri – chipurile îl otrăvesc, și transpiră estetic: doar de drag. Când zaci gripat, îți rămâne alături și îți recită buchetul vreunui vin ales, evident, în scop terapeutic - dacă nu erai convalescent, îl dădeai afară în șuturi. Refuză, visceral, orice se impune – chiar și dacă i-ar conveni, și face doar cum îl taie capul – e disperant. Suferă, groaznic, când nu își consumă timpul idiosincratic și, în general, reușește să n-o facă. E curios, își bagă nasul și adulmecă bucuria oriunde. Nu e obișnuit cu frustrarea, iar când e irascibil dublează vitriolic. Neașteptat și neprovocat, îl apucă melancolia. Nesuferitul, și atunci, rămâne bine-dispus.

Profilându-se, aproape ca un geamăn rău – din perspectiva plaisiristului, cel puțin – avem revoltatul. Se îmbracă monocromatic, de obicei cu ce-i pică în mână, și disprețuiește ostentația decorativă: n-are timp de prostii. Se trezește activat, iar somnul e doar liniștea dinaintea furtunii: altfel guști conflictul când ești odihnit. Ți-o taie scurt, face atletism sub clar de lună în scopuri relaxante și e un romantic incurabil: seduce cu politică. Nu se destăinuie – decât celor puțini – și îi pierzi, rapid, interesul când bolborosești platitudini. Are proiecte, are onoare și principii salutare: lumea e un exercițiu de responsabilitate și acțiune. Îl mișcă ghinionul, suferința gratuită și fragilitatea. Când nu se uită nimeni, își permite și să fie trist. Dar își revine repede, respiră maxime stoice și e gata să o ia de la capăt: lupta e acum.

Până acum, și unul și celălalt, deși spate în spate, s-au cam ocupat cu treburile lumii. Departe de a se deda unor astfel de competiții prea mundane surprindem acum visătorul. Nu merge, ci plutește și, uneori, i-ai pune piedică: aterizare forțată la sol. Este încântător de imprevizibil, are tot felul de particularități și euforii inexplicabile. În general, e gata oricând să-ți explice lumea lui – deși te bănuiește, în secret, un pic sărac cu duhul. Are o încredere inconștientă în sine și reușește, oricât de haotic ar părea, să o scoată mereu la capăt. Se retrage sublim din lume, dar cu telefonul lângă pernă: reveria nu-l indisponibilizează. Își face prieteni peste tot, le uită numele a doua zi. E acomodant, e sensibil artistic, are tot felul de elevări spirituale și nu se supără, mai niciodată. Nu se încurcă cu ranchiuni – complicații efemere. Se reinventează trimestrial și te poți aștepta, în orice clipă, să te sune dintr-o țară asiatică: s-a redescoperit, reprofesionalizat, – mai rău – s-a căsătorit. Omul e de pus pe rană, e indispensabil – asta când nu-l pierzi prin vreun bazar.

Lăsând, însă, visele visătorului, să remarcăm și plictisitul. Vorbește încet, cadența îl privește doar pe el și nu-l întrerupe niciun cataclism natural. Când e strigat, întoarce capul lent – sau nu-l întoarce deloc: vocea-i familiară. Aparent, toate îl lasă rece. Tribulațiile personale sunt un fleac, e perfect capabil și nu poți să-l indispui. Nu bate câmpii, are reguli de viață sanogene, clare și de netrecut, și nu orice devine obiect de interes. Uneori, nici tu, prietenul cel bun – te-a ascultat deja o dată debitând aceeași speță. Din punctul lui de vedere, chestiunea e soluționată: următorul dosar. E om de bază, e sigur pe el și nu încurcă pe nimeni. Când trage linie, trece prin hârtie. Când se supără, nu-ți dai seama: nu-și sare din plictiseli. Nu-i urâcios, maxim acid ici-colo, și, în ciuda aparențelor, e perfect amuzant. Nici nu încearcă. Alții se chinuie, el plescăie gumă: îți vine să-l scuturi bine și să-i bați obrazul – e prea imperturbabil, prea de neclintit. E, aproape, nesimțit. În fine, ca să revenim, cam asta ar fi și cheia în care l-am citi: parcă nici nu încearcă...

Caricatura e grosolană, crochiul strâmb și încercarea lamentabilă – n-a fost decât încă un plaisir. E clar că niciun tip nu ne conține, căci, în definitiv, nici nu există. Cu toate acestea, surâzând aici, strâmbând din nas acolo, ne-am surprins la locul faptei și cu câte o trăsătură în traistă. Suntem partizanii, uneori puțin, alteori mai mult, fiecărui tip – și mai câtor altele. Trăsăturile, idiosincraziile și, să n-o dăm la întors, ciudățeniile noastre alcătuiesc splendide mozaicuri. Lăsăm luminile și umbrele lumii să le străbată și îi întoarcem înapoi culorile noastre impredictibile - și nicidecum întâmplătoare.

Dacă v-am plictisit – sau revoltat, să avem pardon! N-am fost decât un visător...