N-am nicio exigență scriitoricească de propovăduit – ce-ar mai fi? Să mă fi ajuns eu chiar așa? Dar dacă mofturi scriitoricești nu-mi permit, altfel discutăm – vezi, dom’ne! – când mă pretind vreun cititor. Totuși, de citit am mai citit. Și de pe la noi, pe unii chiar de vreo câteva ori, și de pe la alții, mai de departe și mai de aproape. Și cum o să tot citesc, de aici și impertinența care urmează: exigența mea de cititor! Și o rezistență.
Nu cred, exigent cum mă pronunț, în rețetele scrisului extraordinar, sublim și de succes, culese de pe toate gardurile. Protocoalele scriitoricești, prin repetiție, se epuizează rapid, cad în comun, devin anoste. Iar ochiul cititor, până la urmă, prin recunoaștere și saturație, cade și el molcom pe diagonala textului pe care imediat îl dă uitării. Iar după un timp se imunizează - cu indiferență. Simpla intuiție a șablonului îi provoacă spasme digitale, și scrolluri profilactice: nu se mai expune. Scriitorul rămâne cu rețeta lui, pe care cititorul n-o mai gustă, și cu un dulce-amar “la revedere”. Cititorule, n-a fost să fie! Prima exigență, până la urmă, e chiar simplă: textul să fie scris la liber. Să fie scris la liber, de o voce clară și distinctă, care, oricât s-ar repezi, voit și nevoit, și la o adică doar atât de natural, să scrie după muzica vreunui autor la care își face mentorat, să-și rămână fidelă propriului ritm, adevăruri și stângăcii. Să sune prost și fals și anapoda. Să sune oricum. Dar să sune precum cineva – și nu ca ceva. Restul, mă gândesc, o veni cu timpul, cu preocuparea.
Iar acum să vă zic cu moftul îndărătnic. Cea mai cruntă rezistență, atunci când autorul nu-i vreun consacrat, sau măcar vreo inedită descoperire a subsemnatului – snob, desigur –, trebuie să fie amploarea textului. Nu te știu, nu-mi vine să te citesc. Dar știu că sunt snob cu timpul meu, prin urmare mă urnesc, fac un efort. Încerc! Dar mi-e greu, recunosc, când autorul vizat mă atacă furibund cu o mie de cuvinte, sau două, sau mai multe... Mă cunosc, nici nu mai mă apuc! Însă, uneori, rezistența e depășită – titlul este prea de tot și trebuie să arunc un ochi. Iar alteori, nu – și d-aia nu mai poate scriitorul de departe. Şi uite aşa rămâne pe data viitoare!