De la tronc la întâlnire – și apoi la măiestrie?
Tuturora ne cade cu tronc câte o disciplină sau alta. Dăm semne, uneori încă de mici, că s-ar putea să ne intereseze. Suntem rapid deturnați de la orice altceva, ne concentrăm fără de efort și renunțăm cu greu odată ce ne-am prins urechile. Lăsăm de înțeles, mai târziu, că s-ar putea să țină figura: fascinația, prin repetiție, în loc să diminueze în banal, se redescoperă cu fiecare ciclu mai suplă, mai alertă. Dacă era de glumă, se îngroșa – dar de glumă, tocmai, nu-i! Devenim fericiții captivi ai unor noi și nebănuite lumi pe care, fără gâfâieli și gratuite încrâncenări, le descoperim și le interogăm. Cine știe, poate cândva, le vom fi împins și noi, la rândul nostru, orizonturile măcar și un pic mai în departe. Și dacă nu – să fim serioși – simpla fascinație de nesecat, simplul drum, putem fi siguri că vor fi meritat. Și uite-așa, instalați în astfel de coordonate care ne magnetizează eforturile și bucuria, înțelegem numaidecât care-i șpilul, reușita: ne-am găsit limbajul, ne-am găsit expresia.
Nu-i chiar lucru puțin, ba chiar deloc, să-ți vină mănușă o formă de activitate. Câte ocoluri – lungi, scurte, altele abrupte și întortocheate – avem mai totdeauna de făcut, măcar și pentru simpla bănuială că n-am găsit încă nimica. Și apoi câte încercări și tatonări, sancțiuni disciplinare – cel mai la îndemână autoimpuse – câte drumuri părăsite, miraje prăbușite și ambiții deșanțate tot avem de tras. Și tragem. Tragem de noi pe vreun drum și către o direcție. Tragem tare, punem osul și împingem apa la deal. Și oboseala, și lehamitea, vai și-amar când ne apar. Dar, până la urmă, dincolo de tonicul sufletesc al lamentării, trebuie să recunoaștem: fiecare pas merită. Câteodată mai mult, alteori mai puțin, dar putem fi siguri că ceva din noi a fost surprins, a fost curios și a vrut să știe ce-i mai departe. Iar după ce am făcut toate cele de bun-simț și trebuincioase, după ce ne-am trăit sufletește și alea bune, și alea rele, nu putem decât să fim rezonabili și să ne mulțumim. Și-un pas dacă am fi sărit, nu am mai fi ajuns aici: unde ce avem de spus a găsit și un cum avem de spus.
Iar tocmai de aici, fiecare după aplecarea, gustul, după chipul și asemănarea lui. Unii spun din poezie lumi întregi și cum trăiesc. Unii o iau pe ocolite și își meșteșugesc cuvinte, țes intrigi, personaje și destine. Unii doar își dau părerea și reflecția despre niște idei mai fixe, cu speranța că poate o ajuta, cum au fost și ei ajutați cândva – d-aia, chipurile, subsemnatul se pretinde cu eseul. Unii, însă, n-au nevoie de cuvinte. Dă-le tușe și culori, umbre și lumini. Dă-le cadre. Dă-le timp. Te vor răsplăti: uneori vei privi în propriul suflet și în taina lumii, ajutat de un ochi străin.
Dar artistul nu e suveran. Nu doar el își exprimă propriul gând și fel de a fi sau a simți. E vorba și despre cum privim omul din fața noastră, de cum îl ascultăm și cum îl înțelegem. E vorba despre cum lucrăm și construim, despre cum servim comunitatea întreagă. E vorba despre bucuria lucrului muncit și despre cât ne-am investit. E vorba, până la urmă, despre simple gesturi, ezitări, despre cum glumim și cum tăcem. E vorba, totuși, despre cât sens, mulțumire și bucurie, libertate punem în ceea ce facem. Oricum, orice limbaj prin care ne arătăm așa cum suntem și pricepem am fi ales – sau ne-a ales? – n-avem decât să buchisim cu har și spor în continuare spre – mai știu eu? – chiar şi măiestrie. Și cât timp e cu drag și bucurie și ține cont și de ceilalți, asta în sine, vreau să cred, e deja o măiestrie.