Simón Bolívar. Legendarul Simón Bolívar. El Libertador Simón Bolívar. Omul care a răsturnat întreg imperiul spaniol din partea de nord a Americii de Sud și a câștigat independența popoarelor peruvian, columbian, venezuelean, bolivian și ecuadorian. Omul care, încă din secolul XIX, când alții își imaginau și luptau pentru națiuni-stat, visa uniunea continentală. Simón Bolívar, el este omul, mitul, dar și chipul împlinirii istoriei unui continent: eliberarea. Pentru majoritatea a rămas un erou, iar unor țări le-a dăruit și numele – Bolivia și Republica Bolivariană a Venezuelei. Pentru alții, dar și pentru unele vremuri, a rămas o figură istorică cu accente autoritariene. Cert este că timpul, la fel de schimbător ca și oamenii lui, indiferent de cum l-a judecat, niciodată nu i-a negat urma istorică pe care a lăsat-o. Erou, dar și autoritarian? Luptător de vază, răsfățat de soartă și neatins de nicio sabie, dar și răsfățatul celei mai înalte clase sociale? Generos și nechibzuit, dar și nemilos? Viteaz, imprevizibil, nepăsător față de propria siguranță și, în final, de-o luciditate care își împinge suferința fizică, măcinarea, puținătatea, cu demnitate, până în ultima clipă? Despre toate aceste chipuri ale lui Simón Bolívar ne va vorbi Gabriel García Márquez. Și nu oricum.
Întreaga scriitură a romanului creează, prin irumperea spontană a detaliului și cursul și intervențiile personajelor, o atmosferă febrilă, ca o plăcută rătăcire, punctată de frisoanele fizice și sufletești ale lui Bolívar. Márquez reușește, în fapt, să intuiască la nivel narativ dimensiunea mentală și sufletească a protagonistului, iar nouă ne permite să trăim proza dintr-o intimitate privilegiată cu acesta. Altfel zis, Simón Bolívar este și personaj, și atmosferă. Este protagonist, dar și prezență care învăluiește, prin tonalitățile propriului suflet, întregul roman. Márquez, cred, îi indică încă o dată, astfel, talia.
Pe parcursul romanului vom sta alături de Simón Bolívar în ultima sa călătorie. Vom fi martorii conștiinței generalului: tânără, iute și vie. O conștiință care, oricât ar încerca să pună între paranteze măcinarea trupească, își va păstra luciditatea și va face dovada celei din urmă înțelepciuni. Și, poate cel mai remarcabil, o conștiință care chiar și în ultima clipă își va anunța temeritatea și instinctul cuceritor, dând astfel și numele romanului: generalul nu poate decât să-și pună problema ieșirii și din acest labirint.
Toate lentilele narative îl vor lua în vizor pe general și vor oferi noi și noi nuanțe vieții și felului de a fi al acestuia. Cu toate acestea, Márquez creează un portret în mișcare, surprinzător, capricios și contradictoriu. Palacios, cel ce de-o viață stă alături de Bolívar, nu o dată ne anunță că doar stăpânul știe ce e în mintea lui. Încă de la început, viața generalului va fi marcată de tragedie. Își pierde, la interval scurt, în copilărie, ambii părinți. La douăzeci de ani își va pierde soția. Va moșteni o importantă avere – pe care o va risipi generos oricui avea nevoie –, dar va fi și un ucenic al filosofiei Luminilor prin intermediul dascălului său. Va fi un avid cititor care va lăsa în urma sa biblioteci întregi și cufere cu cărți, dar și un tenace scriitor a peste zece mii de scrisori. Nu-și va mai permite să aparțină niciodată unei alte femei, deși va fi seducătorul a multora. Și nici nu va mai vorbi, până în ultimele zile, despre soția lui. Va lupta pentru independență și o va câștiga. Iar atunci când va fi ajuns la amara concluzie a inevitabilului, va încerca, chiar și printr-un exil autoimpus, să îl prevină. Vom fi martorii unui suflet dinamic, plin de viață, care, chiar și atunci când își suferă amarul dezamăgirii și briza resemnării, chiar și chinuit de un trup care decade, va sclipi în continuare în plin destin.
Simón Bolívar, așa cum îl trasează Márquez, este omul providenței, dar și al tuturor. Își aduce aminte de fiecare în parte, le ascultă glasurile și poveștile și le citește ochii. Joacă cu oamenii lui cărți, pierde și câștigă și se oftică ca încă un oarecare. Este cuceritor, de-o eleganță desăvârșită, dar nimerește perfect în orice colectiv unde poate înjura și perora cum îl taie. Suferă fiecare cuvânt meschin aruncat de detractori și își suferă și peste ani sensibilitatea rănită. Este motivat de visul continentului, dar și dezamăgit de timpul trăit și oamenii lui. Suferă enorm pierderile. Pentru o clipă, însă, sfidează legile biologice și spiritul lui se înalță dincolo de puținătatea fizică în care se afla. Sclipind pentru încă o dată, alungă natural și instinctual orice brumă de eșec și lipsă de speranță. Simón Bolívar, chiar și la sfârșit, este mare. Simón Bolívar nu pleacă oricum de aici. Generalul intră în labirint cu un singur gând: cum să iasă din el.
Generalul în labirintul său este o experiență sufletească. Citindu-l, trăim luminile și umbrele unei conștiințe care se ridică în continuare pe culmile istoriei. Márquez ne povestește într-un grai viu și într-o atmosferă vie, așa încât să simțim, chiar și pentru o clipă, că am stat alături de legendarul Simón Bolívar, în camerele și lângă hamacurile acestuia. Pentru o clipă evadăm în istorie prin ochii lui Márquez. Proza se va închide elegant, luând act de fiecare personaj în parte, așa încât fiecare să își aibă cuvântul, deznodământul sau cel din urmă fascicul de lumină. Iar la sfârșit îl vom conduce chiar pe general dincolo de roman, de istorie și de oricine ar fi fost el – Márquez îi oferă, la un moment dat, și ocazia îndoielii. Bolívar cumpănește, dar declină.
Felicitări pentru recenzie. Mi-a adus aminte și de Edgar Ramirez, in Libertador, un biopic al lui Bolivar.