Labirint de piatră şi viu

Eseu

Photo by Pelayo Arbués on Unsplash

Sunt născut în București, cu bunici în București. N-am avut casă la țară, ci poate doar două veri cu escapade rurale pe la țara altora. Singurele insecte care nu mă indispun sunt lăcustele, pe care le prindeam ca apoi să le dau drumul, și albinele. Hai și moliile – insectă deja urbană. Nu am crescut cu animale, doar cu pisici – care, să fim serioși, nu mai sunt de mult animale. N-am, așadar, prea multe amintiri cu cai și vaci, capre și boi, cu iarba proaspăt cosită și udă, sau cu văi de munte urmărind un fir de apă care coboară. Am câteva, și le sunt recunoscător. Dar palatul meu emoțional, de departe, este urban. Și cred că, pentru mulți dintre noi, orașul a fost cel care s-a ocupat, pe cât de bine a putut, precum un bunic blând și mândru, de amintirile copilăriei noastre. Orașul, cu străzile, clădirile și ruinele lui, cu imobilismul lui încăpățânat în fața timpului, ne îngrijește pentru totdeauna râsetele și jocurile. Pentru mine, acel bunic blând și mândru a fost Bucureștiul. Pe care, dacă stau să mă gândesc, chiar bunicul meu tot insista să mi-l arate. Bunici conspirativi...

Dacă pe vremuri sufeream cumva remarca adulților din jur care, atunci când auzeau că nu mă exilez estival cu lunile pe nicăieri în codru sau la șes, deveneau înțelegători și benevoli, acum realizez că n-are nicio importanță. Sufletul omului, al copilului – dacă are sufletul cumva vreo vârstă – e perfect capabil să-și făurească și la oraș pe tot atâtea hărți emoționale, unde dispune de tot atâtea potențiale surse de magie. Bucla din Drumul Taberei pe care o făceam ținând picurele, străzile dintre blocuri pe care le confiscam pentru tenis de picior, bătătoarele de covoare pe care atârnam cu capul în jos cu riscul de a mi se scurge tot sângele în cap, sau leagănele pe care încercam să le dau peste cap și care scârțâiau în liniștea caniculară a amiezii, creta pe ciment, șotroanele, corcodușele, gardurile sărite, garajele... Și astea așa, doar dintr-o suflare. Sunt enorme și de neinventariat vreodată toate acele lucruri pe care, în mica copilărie, le-am atins cu sufletele noastre, ca acum să rămână pentru totdeauna investite cu nobila slujire a atâtor și atâtor copilării de peste tot.

Dar după mica copilărie, și până la marea copilărie, avem copilăria dintre ele – în care tocmai ce începeam să ne deplasăm tot mai curioși și liberi, și tot mai departe de propria casă. Ajungeam la liceu, iar atunci când acesta era central promitea într-adevăr o aventură extraordinară, cu detalii de care îți vei lega pentru totdeauna amintirile. Ajungeam apoi de la un liceu la altul, străbăteam orașul în lung și-n lat, ne întorceam, plecam iar, și tot așa. Un București central enorm se deschidea pentru fiecare dintre noi, cu bulevardele și coloșii lui, cu conacele și grădinile lui, cu parcuri, cu bodegi, cu Piața Amzei și cu Moxa, cu Lipscani, terenurile de baschet din Izvor, cu... N-au sfârșit.

Nici în copilăria mare, oricât ne-am neglija și perturba, și oricât ne-am lăsa furați de saltul rapid și mecanic de pe o zi pe alta, toate acele lucruri ale primelor copilării, fie ele brutării în care intram vinerea cu bunicii noștri pentru merdenele sau colțuri de stradă la care ne despărțeam spre casă de restul prietenilor, nu dispar. Le mai rătăcim, dar nu se pierd. Uităm de ele, dar nu le uităm. Chiar dacă uneori ne separăm periculos de sunetele, mirosurile și imaginile copilăriei, așa încât în lipsa greutății lor riscăm să începem să plutim orbecăind prin timpul de acum, magia copilăriei noastre rămâne intactă. Rămâne în așteptare.

Hărți întregi de oraș sunt ecoul hărților noastre sufletești. Unele detalii ale lor ne vorbesc de lucruri vesele, altele mai puțin. Cu unele alei ale lor am făcut pace, pe altele încă le mai evităm. Cert este că nimeni, niciodată, n-o să ne despartă, dacă nu vrem, de toate aceste cărămizi și pavele, străzi și fiare care pentru totdeauna vor povesti cum am ajuns noi copii mari. Iar atunci când vrem să ne amintim ca și cum ieri s-ar fi întâmplat, n-avem decât să o luăm la pas.

Orașul, mie unul, nu-mi promite nostalgice recuperări. Nici nu mi-aș dori vreodată. Mă ține însă pe mine, și îmi ține loc și în viitor – pentru copilăria mea cea mare...