Elanul interogativ și întreprinzător e mai evident și spectaculos, prin desfășurătorul lui public, decât cel orientat către interioritate, mai subtil și intuitiv. Cuceritorul de exterioritate e magnetic prin eforturile lui contagioase și carisma detaliului de zi cu zi, în relațiile cu ceilalți, cu propriul discurs și obiective. Gesturile îi sunt remarcabile în orice moment, iar proiectele, în general, cunoscute. Debordează de energie. Sclipeşte. E neobosit.
De cealaltă parte, sondeurul propriilor cotloane, iar mai târziu, inevitabil, al celor universale, e adesea laconic în relație cu ceilalți, chiar mistificator prin omisiunea dialogului. Nu de puține ori se izolează consecvent, cade în tăceri lucrative doar de el cunoscute și se retrage în propriile legi și cadențe temporale. Îl interesează tot mai puțin cutuma socială, iar cu anii se scutură cultural tot mai mult. E moral, e etic, dar rupe tot mai mult rândurile țonțoroiului din jur. De la un punct încolo riscă excentricitatea și abandonul. Nici el, nici cuceritorul zărilor palpabile nu sunt scutiți de vanitatea propriului penaj. Penaj fie el sufletesc, imaginar, cognitiv, testamentar...
Nici unul, nici celălalt nu se dau bătuți în miturile lor și riscă, în general, la fel de mult. Riscă să ajungă singuri, riscă intoleranța, neînțelegerea, obtuzitatea, atât proprie, cât și a celorlalți, riscă eșecul, epuizarea, uitarea și își riscă adevărul: dacă n-au dreptate? Iar când uită de cel din urmă risc, se joacă deja cu aroganța...
Cred că există, într-adevăr, cuceritori și căutători. N-au nimic special, nu strălucesc și nu sunt de nimic scutiți. Viețile lor poate arată altfel sau rămân înregimentate într-o linie sau alta. Poate îi bănuim și ne plac sau ne lasă indiferenți și trec neobservați. Poate sunt doar niște ciudați. Sau poate sunt oameni care riscă aceleași lucruri ca oricine pentru a fi cuceritori și căutători. Poate pur și simplu altfel nu pot.