Mersault, sau dacă vreți un proto-Meursault pentru Străinul ce va să vină, adulmecă de la început cititorul și îi înghite imediat atenția într-un torent al conștiinței. Patrice Mersault se dedă, metodic, aproape ritualic, prin aceste vortexuri ale gândului interior, de-o senzorialitate extraordinară și pe tot atât de calculată, detașării tuturor acelor straturi de viață falsă și înfrântă pe care le simte cum îl împuținează. De fapt, își detestă munca. Își deplânge copilăria, dar și mama pierdută. Îl încearcă mila când își vede vecinul în pragul disperării – dacă l-ar fi disprețuit, probabil, ar fi disprețuit un dor pe care și el îl împărtășește. Cerebral, de o acuitate animalică, rămâne totuși de nelegat sufletește: mândria, orgoliul îi țin loc de dragoste. Și știe, la fel de bine, că nici ea nu îl iubește. Mersault se simte strivit de tot ce n-are sens în jurul lui.
Gestul care aruncă proza într-o dimensiune tot mai crâncenă și aproape onirică îl va tortura pe Mersault pretutindeni pe străzile din Praga. Semiotica scenelor din Praga este bogată. Orbul care îi domină gândurile privindu-l, printr-un disimulat carambol al hazardului, ne indică un Mersault care fuge. Fuge de mirosul castraveților și de greața care-l pândește pe la colțuri de străzi. Fuge, la fel, din mănăstire în mănăstire, fără a afla ceva, orice, noi cititorii, despre aceste intâlniri. Dar totul se va schimba: Algeria cu ale ei trei grații intervine pentru a-l smulge și salva pe Mersault.
Ajuns pe meleagurile propriului suflet, în Algeria, acesta va evolua tot mai discret, dar exact și senzorial printre luminile, culorile și mirosurile cărora le face loc prin retragerea sa. Camus este de-a dreptul hipnotic atunci când abundă în detaliu și sinteză senzorială, iar în Moarte fericită creează un adevărat paradis pentru Mersault. Punerile în scenă sunt de o voluptate desăvârșită, tangibilă și viscerală, iar fasciculul narativ care se concentrează subit pe succedarea ciclurilor naturale este un artificiu remarcabil prin care intuim cum Mersault trăiește, se îmbolnăvește și nu disperă. Sincopele se înmulțesc, iar colțul lui sacru, cu toate concesiile atât de omenești făcute civilizației mediocre, îl va doborî încet, dar sigur.
Mersault se consideră fericit pentru o clipă și îi este de ajuns, iar singura lui pretenție va fi fost luciditatea absolută. În hazardul camusian, Mersault își înfruntă cu demnitate sfârșitul, iar paradisul care ii se așternea la picioare, deși nu îl poate asimila, îi devine ancoră și martor.