Povestașul este primul meu contact cu romanul lui Llosa. Încă de la început suntem furați de viclenia narativă a autorului, care joacă splendid între ipostaze, dispoziții și flux al conștiinței. Tehnic, romanul se deschide în două lumi și două destine, ale unor ființe pe care aceeași cauză le va despărți, iar mai apoi, neașteptat – dar și neștiut, le va regăsi: triburile Amazonului. Finalmente, cele două voci narative, pe cât de distincte, vor închide romanul prin însăși vocația lor de povestitor. Iar viețile lor vor surprinde, prin detaliu, destin și obstacol, ce înseamnă să fii povestaș.
Naratorul cel fără nume, surprins de timpul narativ undeva departe de Peru cel iubit, chiar în inima Florenței, nu-și va rezista și va purcede să reconstruiască, pornind de la crâmpeie de imagini, povestea unui Peru ascuns în labirintul Amazonului, povestea lui Saul Zuratas, dar și pe sine – cu eforturile și cauzele sale. Ne va pune în temă cu originile lui Mascaritas, porecla lui Saul Zuratas, despre care intuim, pe măsură ce romanul progresează, că se va prefigura tot mai mult în mit. Poza finală pare să mai amintească doar puțin, discret și misterios, de omul Mascaritas, lăsând în loc un veritabil și milenar arhetip: povestitorul.
Facem, astfel, cunoștință cu Saul Zuratas, omul cu chipul pătat din naștere, care va străluci în studiile întreprinse și care, pe măsură ce își adâncește intuițiile și interesele față de triburile amazoniene, își va construi tot mai aprig și coerent pledoaria, dar și cauza, împotriva civilizației care, consideră, zdrobește oamenii dintotdeauna ai Amazonului. Va renunța la bursa care l-ar fi apropiat și mai mult de inima civilizației pe care începuse să o deteste, și astfel refuză Europa. Va renunța la situația academică și, odată cu moartea tatălui său, își va înscena întoarcerea în Israel, ca, de fapt, să pătrundă o dată pentru totdeauna în nesfârșirea Amazonului. Saul Zuratas renunță la o lume întreagă – și dobândește, pentru sine și noi, una nouă, lume pe care alege să o povestească atât de firesc.
Naratorii, fiecare în felul său, unul chiar din centrul palpitând de viață al Amazonului, iar celălalt din periferia, civilizată și sceptică a lui, ne vor face cunoștință cu istoria, credințele, trăirile, cutumele și viețile oamenilor triburilor amazoniene. Ne vor face, fără eludări, cunoștință și cu traumele și loviturile, cruzimile și teroarea, pe care acești oameni, scuturați de un timp scindat de al lor, le vor îndura – și le vor îndura nicidecum de mâna vreunor zei nemiloși, ci chiar de mâna altor oameni. Chiar și așa, însă, nu sunt puțini cei care pătrund printre triburile mișcătoare, și nu sunt neglijabile nici tentativele lor de a proteja, civilizând, istoria și viața lor. Iar aici, tocmai acestei civilizări, căreia îi va imputa aroganța, superioritatea și nesăbuința, Saul Zuratas i se va opune cu toată ființa sa. Mai mult, își va dedica viața și vocația acestor oameni, și Amazonului pe care îl va cutreiera trăindu-și destinul – omul povestitor, povestașul.
În paralel, naratorul nenumit, intim prieten de demult al povestașului, își va continua și el evoluția printre faldurile istoriei, iar, la rândul său, va trasa coordonatele aceleiași vocații precum a celui dispărut pentru civilizatia moderna. Pe cât de diferite le sunt surprinse viețile, sau discursurile creatoare de lumi, pe atât de uniți rămân cei doi de scopul lor ultim: sunt povestitori. Unul din ei povestește nemuritoarele milenii de demult. Celălalt își întoarce dintr-o actualitate imediată ochii spre trecut. Mascaritas, Saul Zuratas, chipul bănuit că ar lăsa o umbră în poza cea din urmă, prezența pe care, presupus, o trădează acesta în Amazonul atâtor oameni, este regăsit, retrăit de naratorul nenumit. O viață de om, Saul Zuratas, a dus poveștile lumii între oamenii Amazonului. Iar povestea acestuia a fost salvată chiar de naratorul nostru fără nume. Llosa ne oferă o frumoasă proză prin care, dincolo de tehnicalități și jocuri narative, pare că ne face cu ochiul și ne asigură că omul, pretutindeni și dintotdeauna, este un iubitor de povești. Fie că le ascultă, fie că le făurește, omul este un povestitor.