Ca să începem așa cum și e de bun-simț, dar și cinstit din partea mea, vă urez să aveți un an nou în stilul fotbalului nemțesc. Pe scurt, să rupeți. Să rupeți în orice vă propuneți, iar în ce nu v-ați propus, dacă totuși dă năvală peste voi, să rupeți oricum. Să rupeți, la fel, în intervalul dintre proiecte, prin concedii și lălăieli indiscutabile și, tot așa, să rupeți și când nu vă propuneți. Și, că tot veni vorba, un mic intermezzo între ani despre condițiunile și opțiunile unei bune performanțe…
Unu la mână, cel mai evident, e indicat să vă intereseze activitatea cu pricina. Nu există pasiuni necesare, hobby-uri forțat colective, obiective dureros de implicite. Dacă îmi permiteți o minimă formă de boierie, oricând se poate, evitați să vă motivați cu sila. Extrinsec voiam să zic – pardon, scuzați! Din proprie experiență și din ce am mai tras și eu cu urechea, nu prea ține figura pe termen lung. Te poți păcăli o vreme, până nu mai poți. De aceea, zic eu, condițiunea condițiunilor este să fim cinstiți cu noi înșine: ori vrem, ori nu. Dacă vrem, spor să avem – dacă nu, sănătate tuturor celor implicați, dar şi nouă – cei neimplicați. Ce atâta…
Doi la mână, odată ce ne-am instalat cu încredere sub zodia autenticului, dar ne-am și scuturat de forțele obscure care ne insinuau interese de care, de fapt, ne dezinteresam, putem trece la proiectare. Planul, ca și matematica, se face cu hârtia și creionul în mână. Iar planul, până la „în ce fel”, are un „ce”. Iar la „ce” trebuie oricând să avem răspunsul formulat – obiectivele! Între „mi-aș dori să înțeleg spaniola” și „vreau ca până în august să ascult telenovele în A2” e o diferență pragmatică: în general, e chiar diferența între succes și amânare. Dacă știi exact la ce tragi – cât mai exact – sunt șanse mari să pui osul fix cât trebuie. Nici mai mult, nici mai puțin!
Trei la mână, e bine să îți găsești unitatea de măsură potrivită pentru a-ți monitoriza progresul. Cifrele, în general, ajută. La calorii, la ore de lucru, la număr de antrenamente, pagini… La ce vrea mușchiul vostru cititor și alergător. Recunosc, mie de la un timp mi s-a cam luat de astfel de reglaje, aproape obsesive, dar câteodată poate sunt necesare și dau roade. Recomandarea rămâne însă, dar cât mai laxă – fiți pe fază dacă mergeți înainte sau bateți pasul pe loc. Bine, şi pasul pe loc se scuză din atâtea alte motive, poetice şi boemice.
Mai sunt și altele prin psihologia performanței, vezi Flow al lui Mihaly Csikszentmihalyi, iar pe unele le-am citit și citite au rămas, și pe altele le-am și aplicat. Oricum ar fi, pentru mine cel puțin, cea mai importantă trebuie să fie bucuria. Este esențială. Inclusiv când face diferența între disciplină, care implică bucurie, și chinul inutil. Una-i una, alta-i alta.
De aceea cred că, dacă suntem cinstiți cu noi încă de la început și ne investim în lucruri care cu adevărat ne aparțin și ne definesc, sau extragem din ce avem oricum de făcut ceva al nostru, efortul nu poate fi decât natural. E firesc. E aproape instinctual. Restul manevrelor științifice și pedagogice, de la un punct încolo, cred că devin strictă birocrație. Ajută, evident, să dai la o parte cât mai eficient balastul și ce te mai parazitează – de timp, de tonus, de chef… Dar decisiv va ajuta congruența interioară. Dacă ești convins de interesul tău, șansele sunt de partea ta.
Că îți iese pentru când ți-ai propus, laudă și bezele ție. Că nu îți iese chiar așa – mai contează? Bucuria nu ți-o ia nimeni niciodată. Nu se măsoară și nu se contabilizează. N-are succes sau eșec. Bucuria pur și simplu este atunci când și noi ne-am găsit pur și simplu să fim prin ceea ce facem.
Vă doresc, așadar, așa cum îmi doresc și mie, spor în toate și noroc, iar înainte de orice, fiecare, să ne găsim lucrurile acelea care ne fac pur si simplu să fim.
An nou cu bucurii multe!