Remedii și alifii lingvistice de pus la necazul opărit
Nu degeaba dăm din gură de dimineața până seara. Și nu degeaba e greu să ne oprim. Situația o cere, celălalt de prin aproape o așteaptă, iar nouă ne e greu să-i rezistăm: tentația de nesuferit prin care, dintr-o simplă mișcare de buze, comentăm minut cu minut ricoșeurile vieții. Dar pentru asta avem nevoie de vână și de șansă. Avem nevoie de fler, ocazie și spațiu de manevră – ce-i mai bun decât, după ample bolboroseli, să te întorci de unde ai plecat, fără soluții și fără miez, dar cu sufletul mai ușor și mai curat? În fine, e clar, avem nevoie de tradiții și de ăi mai bătrâni care, pe unde au trecut, pe toate deja le-au spus. Avem nevoie pentru oricare dintre cele de mai sus – și nu-i vreo naivă sau bizară declamație patriotică – de limba română. Aici, e lucru sigur și cinstit, le găsim pe toate, pentru toți și pentru orice timp – vechi și de demult sau nou, necunoscut și prea obscur. Când noi le trăim pe toate ca de noi și ne imaginăm câte le-am mai inventat, dacă vrem să fim oameni serioși, trebuie să mărturisim că limba noastră românească deja le-a mestecat. Le-a adulmecat, le-a învârtit pe părți și pe la toți, și le-a aranjat în porții mici, frumoase și perfecte. În definitiv, limba românească le servește pe alea reci și calde, pe alea acre și acide, fix când trebuie și fix cui e nevoie. Atâta doar să cutezăm, cu umilința ce se cuvine, să intrăm în splendidul ei laborator. De la ciorba altuia și găuri de covrigi, pentru a menționa doar câteva dintre spețele culinare, până la timpul care trece și pe toate le petrece limba română e investită pentru orice client, nevoie și necaz.
Orice efort de inventariere a leacurilor limbii române pentru viața noastră cea de zi cu zi nu poate fi decât sinceră reverență – dar și revoltă: când dăm un nume și găsim verbul potrivit, tocmai de atunci începem să luptăm. Așadar, steagul sus, inima la fel, și să-i dăm bice!
Cel mai imediat, să nu ne fudulim, ne dăm cap în cap cu semenul de pretutindeni. Când unul e curios peste măsură și prea vrea să le știe el pe toate, îl sesizăm imediat pe băgăcios și-l tragem de ureche - că prea mult și-o apleacă. Alteori îi indicăm concret unde-i fierbe oala sau îl invităm la o solitară plimbare. Desigur, ne-ar mânca limba să-i mai spunem vreo două, dar mizăm că o înțelege omul și de la obraz. Alteori, însă, alta-i pricina. Ne trezim cu vreunul, vreuna care vor să ajute, să ne descurce. Uneori efortul e cinstit și binevenit și ne iau o piatră de pe inimă. Uneori intenția e nobilă și curajoasă și nu știm ce ne-am fi făcut fără ei. Alteori, și nu ne sfiim, e chiar pe dos: ne încurcă pe noi, pe alții, și-i îngânăm numaidecât – ce încurcă-lume! Altă speță, dar în definitiv aceeași mâncare de pește, e cum le sesizăm altora micile noastre stupori. Facem inima cât un purece, ochii cât cepele și, dacă n-am convins destul, improvizăm din țânțar armăsar. Cum, necum, ne asigurăm, pe românește, că au băgat bine la cap necazul imediat - fie și de trebuie să-i tragem de mâneci sau de gulere. La nevoie, dacă înaltu-i vreun superior, îndrăznim neobrăzat și-l tragem și de șireturi. D-abia atunci să vezi dacă-i vreun împiedicat.
Dar uneori, din varii motive și umori nebănuite, ne ia așa cu aprecieri și simțăminte numai blânde - cât timp ne sunt prieteni, căci după aia, știți cum e, ne vin grețuri și resentimente. Când omul e bun și muncitor, îl condamnăm numaidecât: e gospodar, e de ispravă, e om la locul lui. Greu rol și dură măsură – doar lenea și vreun fals intelectual îl mai pot scoate din încurcătură. Tot așa, când omul e sfătos, dar înțelept, chibzuit la gând și la port, îl adulmecăm ca pe încă o alifie: omu-i de pus pe rană, vindecă cu o vorbă bună. Alteori, printre alte calități și purtări de soi, e și cuminte și devreme acasă. Alteori, devreme e dimineața-devreme, iar acasă, dacă a mai şi ciugulit ceva, o nimereşte două străzi mai hacana.
Și când ne-am epuizat și ne-am săturat să ne uscăm gura de pomană trebuie să acceptăm că ne rămâne măcar ziua de mâine. Și chiar și de-i prea subțire firul cu speranță, nu știm niciodată cât de chior e și norocul – nu știm nici cum ne-o găsi, nici cum ne-o lovi. Eu, unul, când nu mai pot și nu-i găsesc niciun leac după toate câte le-am încercat, vă mărturisesc că stau cuminte în banca mea și aștept vreo veste bună de la ăl mai mare dintre noroace: norocul prostului și nu altuia. Și ca să n-o lăsăm chiar așa în coadă de pește, după doar o simplă escapadă prin mizilicurile de zi cu zi, vă doresc vouă - dar nouă mai ales - la mai mare și noroc! Să nu-mi puneți gând rău, doar știți și voi, e mai aproape cămașa decât sumanul. Așa că, nu mai bine, gând la gând cu bucurie, să rămânem prieteni și cu bine?