Revolta are ștaif
Vreme vine, vreme trece, și nu de prisos: slăbiciunile prisosesc. Defectele, bănuite de mult, și punctele nevralgice, tăinuite cu suspiciune, sunt chestiuni pe ordinea zilei.
Aspir la lejeritate și laissez-faire, dar, în schimb, mă surprind irascibil și rigid. Vreau să primesc veștile, bune sau rele, și oamenii, dragi sau intolerabili, cu același orb entuziasm. Dar îmi scapă – entuziasmul sare din dâmb și îl luftez.
M-aș vedea ager, tonic și vital. Mă trezesc, însă, tăcut, epuizat și tensionat – rămân cu văzutul.
Cred în răbdare și ziua de mâine, dar cad în disperare și îndoială. Credința intră în ape tulburi.
Gândurile se încolonează la oficiul „griji” și își depun sârguincios plângerile: pe puncte, în acolade și cu trimiteri la note de subsol. Nimic nu e omis – sau de omis. Mă bombăne, mă bat la cap și mă disperă. Încă o zi în care lucrez peste program; încă o zi în care am privit, pur și simplu, cerul.
Vreau, din toată inima, să fiu alături de oamenii mei. Vreau să îi ascult și să îi întreb, oricând și despre orice. Și, chiar și așa, reușesc, în ultima clipă, să scap de ei – am o treabă, am o oboseală, uneori cârcei. Nu duc, nu mă simt destul și mă extrag elegant. De ce să îi încurc?
Am pus cărămidă pe cărămidă, ani de zile. Am pus gaj timp și sărbători și amintiri pe care nu o să le am niciodată. Zile și nopți de neliniște, frică, încordare, și departe de tot ce îmi era drag. Încă un pic și trag ușa după mine – impresia? Nu știu cum să dezertez: mai repede, mai eficient, mai sigur. Casa e solidă și e tot ce vrei. Dar nu e, tocmai, ce voiam eu. E groasă.
Cam astea ar fi, în genere, micile neplăceri ale vieții. Tratate ambiguu, vădit patetic – dar pe tot atât de sincer, și cu o ușoară presiune a vorbirii: ca pe niște oaspeți onorabili și care nu mai pleacă. Înghesuite toate la ospăț, eșecurile sunt mai ușor de amintit. Precum verii pe care îi detești și le uiți mereu numele.
Suntem, totuși, oameni de omenie: punem gulerele tari, le ascultăm – evlavios – fiecare toast și nu dăm picioare pe sub masă. Ne disimulăm planurile după zâmbete civilizate și primim cu gesturi elastice fiecare problemă. Sunt, până la urmă, familia noastră existențială. Dar noi știm. Dincolo de catifeaua strângerilor de mână și a aprobărilor politicoase, trăim într-o singură dimensiune – revolta. Cum scăpăm de ochii lor băgăcioși, ticluim și tragem toate acele sfori care să le vină de hac. Măsurăm, acești nesătui invitați, din cap până în picioare și punem, de o parte, ac pentru fiecare cojoc. Îi știm, totuși, atât de bine. Ne parazitează de o viață.
Trebuie să existe fel și chip în care să faci pe gazda bună – sau casă bună, cu necazul. Sunt de considerat oricare dintre ele și poate toate la un loc. Eu știu felul și chipul meu: lupta, vicleană și neîncetată, cu tot ce mă trădează. Tot ce mi-e fals, mă consumă și mă înstrăinează devine sfidător, meschin și, în definitiv, revoltător.
Eu, unul, prefer să las obloanele ridicate și ușile larg deschise – necazul să poftească la festin. Scaune, chef și tacâmuri de argint sunt pentru fiecare în parte. Doar că, puțin câte puțin, toate își vor fi spus oful și își vor fi trădat propriul chip. Dibuite, și inutile, vor pleca la fel cum au venit: neinvitate.
Dar ce-ar fi fost să le răstorn, pur și simplu, masa în cap? Să le trimit, abject, la beci? Desigur, opțiuni. Nu mai bine, însă, calculat și imaculat, să le fac să roșească de propria lor neputință? Mai devreme sau mai târziu ajungem și la acel răspuns care să le închidă gura acestor eșecuri sporovăitoare. Le arătăm ceasul care le-a trecut și, până la urmă, ne vor prinde aluziile - e timpul să se care. Revolta are, totuși, ștaif.