De data aceasta pășim în ficțiunea lui Llosa – pornită din istoria dominicană – însoțind-o pe Urania, fiica înaltului demnitar Agustin Cabral, devotat și loial trujillist, care mai apoi suferă o nebănuită și neînțeleasă cădere în dizgrație. Urania nu se întoarce în Republica Dominicană nici de dor, nici de drag. Nu își caută familia rătăcită, nici timpul pierdut. Iar tatăl și-l va găsi într-o precaritate fizică marcată, decimat de ani, de boli, dar îl va găsi mai ales din impulsivitate: nu știe de ce s-a decis să îl viziteze. Iar de aici lucrurile se vor contura, subtil și tot mai dens, în maniera condeiului excepțional al unui Llosa.
Ne vom lovi, pe parcursul lecturii tot mai alerte și compacte în emoție, violență și teroare, de trujilliști și antitrujilliști. Iar în centrul tuturor acestor destine de oameni, care se încovoaie și se sfărâmă, care se revoltă sau se îmbuibă, se va afla figura personajului dictatorului Trujillo. Și nu orice figură. Trujillo este magnific și impunător. Are o biografie de om serios, ridicat din nimic, aparent hiperabil, fost pușcaș marin, fost mărginit. Sfredelește cu privirea, iar vocea-i stridentă absoarbe și pune în repaus orice formă vitală care îi stă împrejur. Trujillo este convins de magnitudinea destinului său și de abilitățile sale. La fel, nu are niciun dubiu atunci când își contemplă puterea și dreptul de viață și de moarte: tot ceea ce face, tot sângele de care se murdărește, este imediat răscumpărat, în limitele privirii lui diabolice, de dragostea de patrie. Felul în care își conservă poziția, dominanța, umilirile, uneltirile și crimele, toate îi vor colora evoluția romanească.
În jurul lui Trujillo, cu a cărui evoluție și tare biografice ne familiarizăm tot mai mult, vor gravita, uneori departe, alteori atât de aproape încât vor risca uriașul malaxor devorator al regimului dictatorial, oameni care fie îl vor fi adulat, fie vor fi profitat, sau îl vor fi detestat visceral. Iar cei din urmă se vor ridica din matca tuturor umilințelor și durerilor pe care ei, și familiile lor, le-au îndurat de mâna unuia ca Trujillo, și i se vor opune fără de cale de întoarcere. Antitrujilliștii, o mână de oameni, vor risca totul pentru că alt răspuns, în fața unei istorii ca cea scrisă de un Trujillo, n-au mai considerat că este posibil. Noi, cititorii, nu vom putea decât să trăim îndeaproape prăbușirile sufletești, dramele și ororile la care toate aceste personaje au fost supuse.
Dar, așa cum vom vedea, istoria are reculul ei. La fel și oamenii. Trujilliști sunt mulți. Sunt revendicate siguranța locului de muncă, infracționalitatea scăzută și alte lucruri care privesc igiena imediată. Posturile de radio, televiziunea, ziarele complet aliniate unicului și magnificului? Nedreptățile care pluteau în jurul anturajului imediat, favoritismele, excesele familiei dictatorului, îmbogățirea nemărginită a acestuia, închiderea întregii societăți într-o unică voce care să aduleze și perpetueze superioritatea Generalissimului? Acestea rămân, din păcate, lucruri de la sine înțelese. Trujillo săvârșește cu istoria și cu oricine după propriul plac.
Dintre mecanismele și reflexele unei societăți încorsetate sub regimul dictatorial, Llosa surprinde excepțional resorturile caracteriale ale tuturor celor care adulmecă oportun, își fac loc sub soarele magnificului, sunt combativi până la tragic pentru a-i intra în grații, complotează și gravitează, fără dubiu sau limită, în jurul propriului interes. Iar interesul lor va purta mereu un singur nume: Trujillo. Supraviețuirea lor, îmbogățirea lor, viețile lor excesive și sfidătoare vor depinde mereu de mărinimia, dar și de mofturile, toanele și cruzimile dictatorului. Nu sunt puțini cei care relatează caruselurile biografice pe care au trebuit să le îndure de dragul Generalissimului. Fie că îl considerau ca pe un test de loialitate, fie că se speriau și tremurau sub oroarea puterii care îi strângea ca într-o menghină, batjocoritor și râzând, cu toții înțelegeau cu cine aveau de-a face. Trujillo nu își va fi permis niciodată – lui sau celorlalți – orice formă de amnezie față de puterea pe care o deținea. Servilismul surprins de Llosa devine tot mai crunt, mai grav, pe măsură ce detaliile conduitei dictatorului ne devin cunoscute. Pentru unii, servilismul era doar încă o monedă a parazitismului și oportunismului. Pentru alții, însă, lucru pe care Urania îl va suferi tot atât de aprig, servilismul se va fi născut din naivitate și oarbă credință într-un regim și un dictator. Cerebrito, tatăl Uraniei, va fi fost unul din acești naivi.
Llosa ne trasează liniile de forță ale unui aparat asupritor, ne indică subtil mecanismele lui, ne invită să urmărim cum tasează, culcă și ridică pe roțile lui oameni și destine și ne permite să urmărim agentul autoproclamat al istoriei în pielea lui Trujillo. Ne face portretul universal al dictatorului – fără milă, fără îndoieli, fără să răspundă în fața nimănui. Trujillo, este evident, se consideră superior oricărui om. Incredibil, Trujillo chiar ajunge, într-un moment de colaps vital și umilință insuportabilă, să certe divinitatea: cum să i se întâmple lui una ca asta? Vom trăi cu sufletul la gură revolta tuturor acelor antitrujilliști. Vom trăi dezorganizarea și patimile celui care n-a fost decisiv. Și vom vedea cum, din faldurile istoriei, din tonurile gri și șterse ale fundalului, se va fi ridicat un alt tip de uneltitor și om. Noul președinte romanesc al Republicii Dominicane va întoarce pe degete, neașteptat, o întreagă istorie – fără a ține, însă, prea mult cont de cei care aveau să devină viitorii eroi ai patriei. Cel puțin nu cât timp era riscant – pentru sine, pentru patrie?
La fel de emoționantă, dar și grăitoare, trebuie să fie și ultima strângere în brațe dintre Urania și verișoara ei. Odată ce-și povestește sufletul greu, iar familia devine conștientă de adevărul care o bântuia de amar de ani, Urania, deși nu caută nicio relocare sufletească în propria-i patrie, nici vreo absolvire a tatălui ei, putem să credem că își re-cunoaște dragostea familiei, apartenența în gălăgia dominicană și acceptarea necondiționată – verișoara ei îi va scrie, o va căuta indiferent dacă Urania va binevoi sau nu să mai răspundă vreodată. Urania, astfel, ne deschide și închide în față, purtând atâtea chipuri, nume și destine, suferința dominicană. Și tot prin Urania vom fi trăit, la sfârșit, salvator, dragostea din sânul familiei, căldura apartenenței. O viață întreagă, printre succesele academice și profesionale, Urania își va fi căutat prin biblioteci și în toate orele ei libere, țara. Iar atunci când a fost pregătită, a regăsit-o.
Llosa reușește să întoarcă pe atâtea părți teroarea unui regim și a unui simplu om, dictatorul. La fel reușește și cu tarele, slăbiciunile, dar și revoltele și intransigența celor care i se supun și revendică, sau i se opun și i se ridică împotrivă. Chipul istoriei, aici, e întunecat, tenebros și ține în tensiune o perpetuă teroare. Dar, la sfârșit, lumina lui Llosa se ridică peste capul tuturor și indică orizontul sufletului. Romanul, cu personajele sale, rămâne ficțiune. Dar ce trăim, citindu-l, nu.
Foarte interesanta seria de eseuri, pentru opera lui Llosa. Programati și "Rătăcirile fetei nesăbuite"?