Savant cu ziua
Am crescut cu idealul "savantului". Cu imaginea omului exact, bine ancorat în rigoarea vreunei științe sau alteia, serios și inepuizabil. Nu se încrede, gratuit, în nimic și, cu atât mai puțin, la prima vedere. Fără explicații nu există concluzii – doar baliverne. Fără cercetare n-avem decât naivitate, iar fără rezultate decât impostori. Ipotezele care nu pot fi confirmate sunt doar vorbe în vânt, lozinci sterile sau, mai rău, de-a dreptul găunoase. Ce e în mână, nu-i minciună și, a dracului treabă, nici atunci nu știi! Omul științelor suferă greu indigestia falsului optimism, a soluțiilor facile și improbabile, sau prezența părerologilor: sunt de evitat și, când nu se poate, de evacuat. Nu e fluent în gargară ieftină, nici în elucubrații misticoide. Are nasul fin pentru iluzii și deziluzionații lor și, cu pasiune, smulge din rădăcini buruienile certitudinilor vecinului. Nu-l băga în curte că dă iama și face prăpăd.
Evident, idealul rămâne în continuare o direcție și mai puțin o personificare – uneori prea puțin. Chiar și așa, însă, orientarea e clară, coordonatele cunoscute și, tot mai des, la fel și capcanele. Rigoarea, lăudabilă și esențială, poate derapa în fix şi cimentare procedurală. La o adică, chiar te încuie. Informația, clară și corectă, este indispensabilă oricărui demers sau decizii. Sursele trebuie verificate, trebuie judecate – nicio validare nu este permanentă. Mai mult, cel mai cumplit asediu trebuie să îl îndurăm chiar noi: ne încercuim ostil, oricând, propriile concepții - s-ar putea să nu fie chiar așa cum credeam. Seriozitatea cu care modelăm formele cunoașterii, și aici, însă, riscă să iasă de pe orbita naturală a intransigenței și, mai curând, să dea naștere confuziei și paraliziei decizionale – când destul e destul?
La fel de bine, și eficient, idealul cel exact se agață de explicație, raționament și sens. Are premise, ipoteze și concluzii. Dispune de cauze, înțelege efecte. Totul se leagă. Trebuie. Scrupulozitatea promite rezultate, înțelegere și, până la urmă, siguranță: știi de unde să apuci lumea. Capcana, de data aceasta, constă în transformarea facilă a inexplicabilului în inexistent – dacă nu înțeleg, nu există. Când, chiar și în ciuda eforturilor repetate, situațiunea depășește cunoașterea disponibilă, riscăm să aruncăm în derizoriu potențialul mister. Într-un astfel de caz, cunoașterea în loc să deservească omul i se substituie: omul devine unealta cunoașterii. Mă întreb, în ciudă, oare mă pot bucura fără să știu de ce? Pot visa fără motiv? Pot intui fără să înțeleg? Cum se face că uneori știu fără să știu? Uneori, o imagine sau un sens scutesc de grele și gratuite travalii. Intuiția, uneori, lasă atât de ușor în urmă vagoanele nesfârșite și încărcate de gânduri.
Idealul cu care am crescut, uneori rigid, îndărătnic sau insistent, dar în general eficient, perseverent și luminos, rămâne nordul meu. Bun? Rău? Cine știe? Cât timp îndoielile nasc curiozitate sau cât timp insistența presupune răbdare, cred că e bun. Cât timp pot să văd și fără să înțeleg sau să te cred cum e pentru tine fără să-mi explici, din nou, cred că e bun. Cât timp scopul îi este înțelegerea și cât timp o face cu drag, cât timp nu e nici superior, nici sfidător, și cât timp deschide și nu încuie, idealul, sunt sigur, mi-e prieten. Și când umblu bezmetic și dau din colț în colț, idealul mă lasă să mă pretind savant cu ziua...