Am avut noroc. De mic copil, maică-mea s-a prins că mi se cam lipesc degetele de tot ce-i filă și copertă. Tot de mic, bunicul, între așa-zisa gimnastică de dimineață – eram cam rotofei – și fotbalul de după-amiază, se punea tacticos în colțul biroului și mă trecea rapid prin alfabet, cuvânt și scriere. Tot el îmi și citea: de câte ori să fi adormit cu Harap Alb luptând prin vise? Și n-a fost mult până am început să citesc de capul meu. Tot așa, deși nu-mi amintesc, aflu că scriam de zor pe bilețele și le lăsam prin casă pe unde nimeream. Carevasăzică, nu debitez de azi, de ieri... Mai târziu, am avut noroc și în școala primară. Am avut profesori brici, profesori calzi și exigenți – chiar și când nu-mi băteam prea mult eu capul, îmi lăsau de înțeles că mă descurc și că scriu bine. M-am trezit și pe la olimpiade, dar trenul meu deja plecase înspre științele exacte. Ei mi-au dat șansă și încredere, dar n-a fost să fie mai mult decât a fost. Vă scriu acestea încercat de recunoștință și nostalgică bucurie, dar nu numai. Vreau să fie totuși clar, dacă după mai bine de 15 ani m-am trezit să scriu ca un apucat, cine sunt cei de blamat – pe lângă apucatul care deja s-a semnat.
Și, totuși, adevărata lectură, cea personală și inevitabilă, a început mult mai târziu. Îmi aduc aminte cum prin liceu, degrevat subit și înțelept de mizele tuturor materiilor, m-am lăsat în voia sorților lecturii. Și așa am început să devorez literatura. Zi, noapte, la școală sau în vacanță, nu conta: era de neînchipuit să nu mai fi citit ceva. Citeam de dragul de a citi și citeam cu grabă – intuiam cât timp oi fi pierdut. Citeam de dragul cuvântului și cu dragoste de stil. Citeam, ca și acum, fascinat că peste secole, oricâte, la birou, în parc sau prin cușeta vreunui tren, pot intra ca prin magie în vorbă cu atâția autori. Și în vorbă și în termeni buni am rămas de atunci și până acum. Și acum știu cum mi-i imaginam pe Swann al lui Proust, elegant și obosit, pe Stavroghin sumbru, întunecat, pe Mîșkin, scene întregi din Noaptea de Sânziene sau gândul lui Cioran atât de sublim rostit. Știu cum sună naratorul unui Fowles, ticăitul mecanic al unui Kafka și absurdul lui Camus. Știu și ceața, mlaștina și vâscozitatea ordonată a lui Sartre, dar și vorba grea, omniscientă, perfect geometrică a unui Mann. N-am cum să uit nici vulnerabilitatea unui Hesse, nici suflul vital al lui Kazantzakis. Nu uit nici cum am plâns la Întunecare, nici cât de mult admir un serpentin, viclean în stil precum unicul Nabokov. Oricum, mie mi-e clar: fără ei ar fi fost altfel, eu aș fi fost altfel, iar lumea mea mult mai puțină.
M-am gândit de atâtea ori cum ar fi să încerc și eu... și m-am mai apucat, slab, puțin și disperat, dar n-am insistat. Altele erau importante și altele erau de făcut. Până la urmă, e chestiune de te naști cu ea. E chestiune de timp de investit. Pentru ce să scriu, sunt vreun talentat? Cum să îndrăznesc să scriu, după ani și ani în care n-am mișcat un deget? N-am văzut cu ochii mei cum scriu toți cei cu care am crescut? Cât tupeu să-mi ridic privirea înspre ei? Dar, după un timp, după ce procesul s-a prescris, m-am lăsat de baliverne și am ales să fiu cinstit: citesc pentru că citesc și scriu pentru că scriu. Mi-e drag, mă bucură și parcă nici nu mă sinchisesc. Orele se scurg ușor și niciodată în dauna mea: rămân mereu cu liniște când isprăvesc. Rămân și mai ușor și limpede și fericit. Rămân cu gândul bun pe care l-am avut, oricând am scris, pentru oricare cititor. Rămân bucuros și împăcat că ce-i al meu, l-am scris și defilat. Rămân entuziasmat că parcă nici n-am încercat.
Pur și simplu scriu pentru că scriu și sunt deodată mulțumit. E enorm, și totuși fictiv, simplul gând că cineva, la un moment dat, să-și fi luat și o bucățică pentru o clipă din ce-i al meu, așa cum și eu, la rândul meu, am luat cu două mâini de la toți cei pe care i-am citit. Și e enorm, fără îndoială, când mă gândesc la toți cu care am crescut. Altcumva decât așa, citind pentru că citesc și scriind pentru că scriu, aș putea, oare, să le mulțumesc?
nu te opri.
Citesc pentru ca scrii. Cum marcam pentru ca pasai. 🧠