E chestie de temperament și fel de a fi – la o adică o fi chiar zodiacal, mai știi? – cum reușim să ne menținem în regulă gusturile. La fel trebuie să ne suspectăm și când îi dăm înainte cu venerarea sau cum ajungem să strâmbăm din nas la cei preocupați cu gusturile noastre: creatorii, entertainerii, zurbagiii. Artiștii, dacă vreți. Iar dintre artiști, poate dintre cei mai expuși tiradelor, trebuie să fie muzicanții. Soliștii, trupele și, în general, toți cei care se identifică cu fenomenul până când însăși fenomenul ajunge să poarte (un timp) pantalonii lor de piele – despre ei vorbim. Dar - şi mai bine! - zic să vorbim de noi, ăştia care ciulim urechile.
Stilurile noastre sunt două mari și late și unul mixt și moftangiu. Ca în orice și oriunde, avem conservatorii. Au dat cu ochii și urechile pentru prima oară de viitoarea lor trupă preferată și, anticipând perorațiile de prin senectute despre aceasta, vor să le fie răsplătită loialitatea cu una și mai teribilă: trupa să rămână la fel de-a pururi. Să cânte la fel. Să arate la fel. Dacă sunt slabi, să nu se îngrașe și dacă sunt grași, nu cumva să slăbească! Nu-i ca și cum nu își doresc ca trupa lor să aibă idei. Își doresc! Atâta doar să fie aceleași idei mereu. Să ne amintim de Young de la AC/DC, care și-a corectat un intervievator spunând că au 12 albume la fel, nu 11. Deci se poate, există și nu-i niciun atentat la genialitatea trupei. Sau a auditorilor, să avem pardon. Poate are chiar legătură cu acel gând frumos și revoltat împotriva marșului firesc al vremurilor. Poate e instinctiv și natural să ne căutăm repere care nu se modifică, care rezistă. Nu-i doar normal să ne dorim măcar ceva sau pe cineva care să rămână așa cum știam? Așa cum îi știam? O fi, n-o fi – habar nu am –, dar cert e că n-aș vrea să fiu în pielea, pielile, trupei care e astfel înghesuită. Touché, les conservateurs!
De cealaltă parte a ringului avem novatorii, acești southpaws melomani. Spre deosebire de veteranii de mai devreme, desueți și nostalgici – în opinia lor, desigur – novatorii trăiesc pentru nou. Nu promit că o să le placă și se lasă ușor păgubași dacă nu ține figura, dar e și mai sigur că o să se piardă în decor dacă lucrurile rămân (mereu) la fel. Eu, de exemplu, am ascultat din nou Marilyn Manson cu The Pale Emperor și am uitat de tot ce făcuseră până atunci Arctic Monkeys odată cu Tranquility Base Hotel & Casino. The Neighbourhood au rămas mișto pentru că și-au schimbat miștoul, iar The Black Keys s-au sucit și ei destul. Partizan – Nori peste Sălăjan, mai vorbim? Bine, Perfect sună și acum nou. Oricum, e limpede că publicul novator şi cel conservator se întâlnesc la kilometrul zero al fuduliei. Vorbim de apreciere artistică, de lucruri sufletești - cum să nu te fudulești?
În cele din urmă, total depășiți numeric și, pe alocuri, pură ficțiune, suspectez, sunt cei care, din prea-plinul maturității lor artistice, se bucură de orice trupă în orice moment al ei. Rămân loiali și toleranți. Sunt și cei mai fericiți – n-ai cu cine să te cerți. Mai rău, când te iei cu ei devii fie prea opac, fie bătător de câmpi. O lași așa și mai dai play încă o dată – dacă or avea totuşi dreptate?
Şi în general au. Ca şi noi, şi trupele îşi trăiesc cât de bine pot modificările şi destinul. Nu-i obligatoriu să rămână la fel, cum nu este nici să se reinventeze trimestrial. Iar la fel nici noi nu suntem condamnați să uităm de ei aşa cum erau cândva, doar pentru că acum nu ne mai înțelegem, şi nici să rămânem într-un unic registru. Muzică genială şi artişti geniali sunt peste tot. De public nici nu mai vorbim. N-avem decât să ne ciulim în continuare urechile, sufletele, şi amintirile pe care încă nu le avem.