Zi tu zău... și numai de bine!
Regretul e anost, te face mic și plictisitor. E degeaba și mereu prea târziu. Și, ca s-o spunem drept, e lipsit de sens: tot ce e făcut e gata făcut. Până la urmă, tot ce e făcut e chiar bine făcut. Marea ipocrizie era să-mi imaginez un altfel de deznodământ, iar marea impostură aș fi fost chiar eu, unul altfel: să fim serioși... Bine că cine mă aude nu mă crede. Așa mi-am ținut de cald împotriva frisonului regretului, bună vreme. În definitiv, bine, rău sau indiferent, sistemul funcționa. Asta până s-a gripat și m-am trezit cu el pe butuci. Na belea.
Cu sau fără voia noastră, tot o dăm în gard. Am fi putut fi mai atenți și ne-am fi putut informa mai mult. Sau mai din timp, sau mai din alte părți, sau, ideal, deloc: mai bine nu ne băteam capul. Alteori, am fi putut avea răbdare și mai bine ezitam. Ar fi trebuit să ne mai gândim, s-o mai învârtim, să ne mai perpelim. Am fi putut să ne ținem gura. Acum, uită-te și tu... Și mai bine, uită de tot – doar că nu se poate. Ne punem perna în cap, ne apucă fredonatul și plimbările prin casă. Celebrăm fiecare minut care trece și ne desparte tot mai mult de momentul pricinuitor: victorii în lanț, victorii seci. Uneori, însă, e vina altora. S-au dat rotunzi, s-au dat deștepți și au promis marea cu sarea. Sau una au zis și alta au făcut. Sau, pur și simplu, au uitat: ce nesimțiți. Îngânăm retorici devastatoare și ridicăm imaginare tribunale în picioare. Adevărul, firește, e cu noi, iar culpa îi împroașcă pe adversari. Să le spună, totuși, cineva și lor?
Dar nu toate regretele se sting de pe o zi pe alta, iar unele rămân. Rămân să bântuie noaptea coridoare și fac bau-bau pe după uși întredeschise – asta atunci când ne mănâncă să aruncăm și noi un ochi. Uneori e doar un vis, de-l uiți până clipești, alteori o vorbă aruncată. Uneori e un zgomot, de ți-l amintești, sau vreo durere de nici nu știi de unde s-o apuci. Regretul n-are cadența timpului și nu se lasă defel ușor trecut. Îți povestește și îți răstălmăcește, te agită și te încruntă, pleacă și te lasă: să băltești în ce n-ai vrut să mai știi. Numai bine că-i așa, numai bine că nu-i altfel. Dar să nu ne hazardăm, căci, în definitiv, asta-i și ocazia, după așa o întâlnire: să rămânem toți cu bine.
Regretul, câteodată, e scump la vorbă și doar te încurcă printre falduri resentimentare. Ai un nerv, o supărare. Ocărești și, în concluzie, te ocărăști. Nu de puține ori, însă, turuie regii, scenarii și repetiții actoricești. E mai proaspăt, e creativ și joci până te epuizezi. Tot așa, și după ani, vine să-ți spună că el n-a uitat: nici cum ai fost, nici ce-a trecut. Sângele urcă în obraji, justifici vremea și pe tine și pe ceilalți, te iei cu vârsta, cu înțelepciunea cea din urmă... Dar regretul, nici acum, nu zăbovește – el doar ne-a spus ce avea de spus. Se întoarce pe călcâie și pleacă fluierând, cu mâinile în buzunare.
Oricum ar fi, e necurată arătarea, miroase a vechi și a piază rea. Ne încruntă și ne sperie și nici nu știm cum să scăpăm mai repede de ea. Dar nu e chiar așa. Fără regret, poate am uita - de noi, de restul și de tot ce a fost cândva. Fără regret, e drept, suntem ușori. Grăbim și pasul, și suntem vioi. Dar n-am avea nicio tragere de inimă să învârtim pe toate părțile vestigiile din vremuri sigur de mult apuse. Și, până la urmă, pentru ce? Pentru noi și pentru ce am fost? Pentru cât ne-am încurcat și cât am deranjat? Pentru cine suntem și ajungem? Pentru că altfel nici nu se putea? Regretul, hâd și întunecos, oricât l-am ocoli sau l-am piti, nu vine ca să țipe, să ne scuture și să ne prindă în sudalme. Cred, mă tem, că aici e doar mâna noastră omenească. Regretul, în schimb, rabdă și e cinstit atunci când întreabă a nu știu câta oară: te-ai iertat, ți-a trecut? Dacă da, numai de bine! Dacă nu, zi tu zău... Oricum, nu-i nicio grabă. Dar poate ne mai auzim?